Palme pe obrazul gimnasticii

Cartea marii campioane de gimnastică Maria Olaru vine acum după mulți ani de la retragerea ei din activitatea competițională ca o mărturisire sinceră și obiectivă a fenomenului pe cale să apună, dacă nu a apus deja al gimnasticii de performanță din România. De ce acum, când performanța aproape că nu mai există ? Sistemul care a adus României atâta aur, argint și bronz la Campionatele Europene, Mondiale și Jocurile Olimpice se pare că s-a defectat sau gimnastica nu mai atrage fetițele ? La Rio ne așteaptă o mare contra-performanță, în sensul că la proba pe echipe nu avem reprezentante, iar la celelalte probe mergem cu maxim două gimnaste, ca țările din lumea a doua sau a treia a gimnasticii. Speranțe la medalii la gimnastică sunt mai mici decât la alte sporturi de tradiție care ne-au adus trofee la alte ediții mai bune sau mai slabe. Relatările din această carte descrise cu de-amănuntul după jurnalele păstrate de marea campioană din acei ani ai copilăriei sunt, desigur, șocante. Avem impresia că a activat în vreuna sau mai multe din închisorile din anii 50-60 ai dictaturilor comuniste și nu la cluburi de gimnastică dotate cu toată aparatura și civilizate din Deva, București sau alte centre pe unde s-a mai antrenat. Declarațiile ei sunt asumate, cariera și devenirea ei sportivă sunt asumate, în sensul că nimeni nu a obligat-o să facă gimnastică. Nu mai redau aici epitetele, comparațiile și poveștile descrise în cartea Mariei Olaru. Cine vrea, poate cumpăra cartea „Prețul aurului. Sinceritate incomodă” sau poate citi relatări din ea pe situl GSP. Cartea nu este în întregime o critică a sistemului de antrenamente din gimnastică sau o critică la adresa cuplului de antrenori Bitang-Bellu așa cum Maria declară în interviuri. Prezintă și clipele frumoase și marile realizări de la Tianjin, de exemplu, sau Sydney din cariera ei. Am fi dorit totuși ca mărturiile sale să fie completate de alte mărturii ale altor mari gimnaste, de exemplu Daniela Silivaș, Aurelia Dobre, Lavinia Miloșovici, Gina Gogean, Cătălina Ponor, Andreea Răducan sau Sandra Izbașa. Niciuna din ele nu a venit la Târgul Bookfest să o susțină. O gimnastă totuși o susține, Andreea Ulmeanu, care a ajuns la Deva, dar mai puțin pe podiumurile marilor competiții și Helmut Ducadam, care, probabil, nu are cunoștință de metodele de antrenament de la Deva. Se pare că niciuna din gimnastele de mai sus nu susțin punctul de vedere al Mariei Olaru așa cum am văzut și la o emisiune tv legat de acest subiect.

Ne întrebăm dacă Nadia Comăneci era bătută de domnul sau doamna Karolyi ca să obțină atâtea note de zece ?!

Aș zice că o palmă mai gravă decât cele încasate de Maria Olaru ar fi necalificarea echipei la Jocurile Olimpice de la Rio, prima dată după 1972. Încă sperăm să ne revenim în anii următori, poate la următoarea Olimpiadă. Despre gimnastică și despre olimpiade vor urma în curând alte postări.

O altă palmă pentru gimnastica artistică feminină, ca o confirmare a situației actuale, este doar locul șase obținut la Campionatele Europene care se desfășoară zilele astea în Elveția. Însă Cătălina Ponor, la 29 de ani, a reușit o mare performanță, după patru ani de inactivitate, terminând pe locul trei la finalele de la bârnă și sol, singurele medalii ale României reușite la Berna. Să sperăm că vor atârna greu aceste medalii pentru selecția la Jocurile Olimpice, dacă suntem nevoiți să mergem doar cu o singură gimnastă. Măcar avem și noi o Șușovitina (gimnastă veterană din fosta URSS care a concurat la 7 ediții ale Jocurilor Olimpice pentru trei țări diferite, CSI, Germania și Uzbekistan, între 1992 și 2012).

Am găsit în „Almanahul Literar” din 1984 patru pagini dedicate gimnasticii și marii campioane Nadia Comăneci, care s-a retras în acel an din activitatea de gimnastă și care vorbește puțin despre copilăria ei, nu numai aspectele cele mai frumoase, dar și sacrificiile pe care deja începea să le facă pe altarul marii performanțe în gimnastică. Apoi sunt prezentate sportivele din lotul național care aveau să cucerească America, la Los Angeles, prin primul titlu olimpic la proba pe echipe obținut în acel an. Într-o fotografie apare și antrenorul Octavian Belu, aflat la începutul carierei de antrenor.

312313314315

Autor: betino31

Visător incurabil, îmi place să copilăresc și mai ales să le redau și altora amintiri dragi din copilărie, cărți, reviste, jocuri, filme de care n-au mai auzit de zeci de ani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s