Munchen însângerat

Între 26 august și 11 septembrie 1972 în capitala Bavariei s-a desfășurat cea de-a XX-a ediție a Jocurilor Olimpice de vară. München a câștigat dreptul de a organiza jocurile olimpice în iulie 1966 în detrimentul orașelor Detroit, Madrid și Montreal. A fost a doua oară când Jocurile Olimpice s-au desfășurat în Germania, după Olimpiada din 1936 de la Berlin. Au participat 121 de țări și 7.124 de sportivi. Jocurile Olimpice au fost umbrite de răpirea și uciderea a 11 atleți israelieni de către organizația teroristă palestiniană „Black September”. Doi dintre ei erau născuți în România.

Jocurile au fost suspendate pentru o perioadă de 34 de ore, a avut loc o slujbă religioasă în memoria victimelor, iar steagurile ţărilor participante au fost coborâte în bernă. În urma acestui eveniment, semnificaţia tuturor celorlalte detalii ale Jocurilor a pălit. Înotătorul american Mark Spitz a fost vedeta ediţiei, cu nu mai puţin de şapte medalii de aur cucerite (cu tot atâtea recorduri mondiale), la care se adăugau alte două de la Ciudad de Mexico, din 1968.

La München au participat în total 7.134 sportivi, din 121 ţări dintre care 1.059 femei şi 6.075 bărbaţi care s-au întrecut în 195 de probe din 21 de discipline sportive: atletism, canotaj, baschet, box, kaiac-canoe, ciclism, scrimă, fotbal, gimnastică, haltere, handbal, hochei, judo, lupte, nataţie, pentatlon modern, echitaţie, tir, tir cu arcul, volei, sporturi nautice.

În clasamentul pe medalii, primul loc a fost ocupat de Uniunea Sovietică, 50 de medalii de aur, 27 de argint, 22 de bronz, locul al doilea Statele Unite, 33 de medalii de aur, 31 de argint, 30 de bronz, locul al treilea Republica Democrată Germană, 20 medalii de aur, 23 de argint, 23 de bronz.

Almanahul Sportul pe anul 1973 alocă spațiul cuvenit acestui eveniment și succeselor sportivilor români. Luptele libere și cele greco-romane cu două medalii de aur, una de argint și una de bronz și echipajele de la caiac-canoe în frunte cu inegalabilul Ivan Patzaichin au fost la înălțime la această ediție. Pentru luptele din România a fost cea mai bună ediție a jocurilor. De asemenea echipa masculină de handbal a cucerit medalia de bronz.

Cartea „Jocurile Olimpice de la Munchen 1972” scrisă de Ilie Goga și Victor Bănciulescu povestește cu lux de amănunte întrecerile acestei ediții a jocurilor din Bavaria.

Publicitate

SYDNEY 2000 între extaz și agonie

În perioada 15 septembrie și 1 octombrie 2000 în orașul australian Sydney s-a desfășurat ediția XXVII-a Jocurilor Olimpice de vară. Orașul a obținut dreptul de a organiza jocurile olimpice în 23 septembrie 1993 în detrimentul orașelor: Beijing, Berlin, Istanbul și Manchester. A fost pentru a doua oară când Australia primea acest drept, prima dată fiind în 1956, când la Melbourne s-a desfășurat în premieră o ediție a jocurilor în emisfera sudică.

A fost cea mai bună prestație a sportivilor români după ediția record de la Los Angeles din 1984 și dacă am face un studiu comparativ cu această ediție poate am avea surpriza să constatăm că dacă în 1984 ar fi participat toate țările comuniste poate am fi obținut mai puține titluri olimpice și număr total de medalii decât la Sydney. Este doar o speculație sau istorie contra-factuală, cum se mai spune în termeni de științe istorice. Încă nu s-a făcut un astfel de studiu asupra posibilităților țărilor comuniste, care au boicotat acea ediție, de a obține medalii, dar atunci aceste țări aveau o pondere foarte mare la jocurile olimpice și în sport în general în frunte cu măreața Uniune Sovietică. Dintre țările comuniste doar România și China participaseră la Los Angeles, dar China încă nu era o superputere în sport în urmă cu 32 de ani. În 1984 acest rol i-a revenit României terminând pe locul secund în clasamentul neoficial pe medalii, după țara gazdă, Statele Unite.

Prima publicație care descrie pe larg în imagini acest eveniment este albumul Anul Sportiv 2000 a trustului Pro Sport, ziar care mai apare doar on-line în prezent.

A doua publicație din care am scanat paginile următoare a fost scrisă de Prof.Dr.Ioan Drăgan, care la acea dată era martor la a X-a Olimpiadă de vară a sa.

A treia carte se numește „Canguri la toate”, scrisă de Octavian Vintilă și Paul Grigoriu.

CITIUS, ALTIUS, FORTIUS !

Această serie de articole a apărut în almanahul Sportul din 1988 cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Seul și prezintă o scurtă istorie a lor din antichitate și până la edițiile moderne dintre anii 1896-1984. Se prezintă fapte inedite, recorduri, participările sportivilor români la jocuri.

Titlul acestei serii coincide cu cel ales de mine pentru motto-ul blogului, cele 3 cuvinte în latină exprimând spiritul tuturor competițiilor sportive așa cum cele 5 culori care se regăsesc în cercurile olimpice se regăsesc în drapelele tuturor țărilor afiliate la O.N.U. și la Comitetul Olimpic Internațional.

„Luminile” Seulului

Postat pe 17 septembrie 20016

Între 17 septembrie și 2 octombrie 1988 în „orașul luminilor” din sud-estul Asiei și capitala Coreei de Sud s-au desfășurat întrecerile celei de-a XXIV Olimpiade moderne, ultima din era comunistă pentru estul Europei. A fost încă o ediție reușită de sportivii români, care au obținut 7 medalii de aur, 11 de argint și 6 de bronz. A fost cea mai bună ediție de jocuri olimpice pentru sportivii noștri după cea de la Los Angeles din 1984 și cea de la Sydney din 2000. Câteva „lumini” sau „stele” din România care au strălucit la Seul se numesc: Daniela Silivaș, Paula Ivan, Sorin Babii, Rodica Arba, Olga Homeghi și Vasile Pușcașu, toți campioni olimpici ai acestei ediții. Vasile Pușcașu este primul campion olimpic la lupte libere din România. De altfel, cu privire la această ediție și la cea de la Barcelona din 1992 sunt puțin legat prin rudenie de una dintre canotoare, care din păcate, nu a reușit să câștige și o medalie de aur. Se numește Veronica sau Vera (cum îi spun cunoscuții) Necula care la Seul a obținut o medalie de argint cu echipajul de 8+1 și o medalie de bronz cu echipajul de 4+1, iar la Barcelona o medalie de bronz în aceeași probă. Dacă ar fi concurat și la Atlanta în proba de 8+1 ar fi devenit campioană olimpică. Avea doar 29 de ani la Atlanta și încă nu am înțeles de ce s-a retras cam devreme, zic eu, din activitatea competițională. Vera este o verișoară a soției mele și am avut, desigur, onoarea s-o cunosc personal. Acum ea locuiește în Canada împreună cu familia, soțul ei fiind canadian.

Ca de obicei presa comunistă din România a acordat spații în multe publicații, mai ales cele de specialitate acestui eveniment sportiv.

Am ales ca în această postare să includ și alte mari succese ale sportivilor din ciclul olimpic 1984-1988, poate cel mai fructuoși ani ai sportului românesc din toate timpurile, numai dacă luăm în considerare acest fantastic „cincinal”.

Imaginile următoare sunt scanate din Almanahul „Sportul” din 1989.

Almanahul Flacăra din 1989 acordă șase pagini celei mai mari întreceri sportive a anului 1988.

Despre aceste jocuri olimpice și mai ales despre Paula Ivan s-a scris și în revista „Cutezătorii”, care îi dedică un scurt articol.

Într-un almanah Cutezătorii apărut înainte de Seul, Sever Noran o declară pe Daniela Silivaș „o nouă stea a gimnasticii europene” și spune că este desemnată „cea mai bună gimnastă a lumii” pe anul 1986. Desigur, Daniela merită să facă parte din „Dream-Team”-ul românesc din toate timpurile. Eu am așezat-o pe poziția a treia, ca performanțe la jocurile olimpice și din punct de vedere cronologic, dar care contează mai puțin. Mai mult contează medalia de aur obținută cu echipa la Campionatele Mondiale de la Rotterdam din 1987, acolo unde Aurelia Dobre a devenit prima campioană mondială la individual compus din România, titlu care îi lipsește chiar și Nadiei Comăneci.

Daniela Silivaș este cel mai medaliat sportiv român la o singură ediție de jocuri olimpice, depășind-o chiar și pe Nadia Comăneci, la Montreal în 1976, dacă luăm în considerare doar numărul de medalii. Putem spune că Nadia este depășită și de Ecaterina Szabo la acest capitol, însă Nadia deține recordul pentru cele mai multe titluri olimpice și număr total de medalii la jocurile olimpice, având șansa să participe la două ediții, spre deosebire de Ecaterina și Daniela care au participat doar la o singură ediție.

Revista „Cutezătorii” scrie și despre cariera Danielei într-un articol semnat de Horia Alexandrescu și folosind aceeași fotografie a gimnastei ca în articolul de mai sus.

În almanahul Sportul din 1988 apar cronicile sportive ale anului 1987 cu rezultate deosebite la Campionatele Mondiale de la Rotterdam și cele Europene de la Moscova unde au strălucit Aurelia Dobre și Daniela Silivaș.

De altfel la Campionatele Europene de gimnastică feminină, România se clasează pe primul loc la numărul total de medalii obținute, depășind palmaresul fostei Uniuni Sovietice și actualei Rusii luate individual, dar dacă adunăm cele două palmarese ale rusoaicelor, atunci ele ne depășesc de departe. De amintit, că prima ediție a acestei competiții s-a desfășurat la București în 1957, iar în 2017, după 60 de ani, se va desfășura la Cluj-Napoca.

Un foarte interesant interviu cu Ileana Popovici, ilustrator muzical pentru exercițiile de la sol ale gimnastelor românce, un om care și-a adus contribuția la succesele din competițiile internaționale. Acest interviu a apărut în același almanah Sportul din 1988.

Momentul de vârf al carierei Aureliei Dobre s-a consumat în portul de la Marea Nordului la Campionatele Mondiale, unde gimnasta a cucerit trei medalii de aur, la probele pe echipe, la finala de la bârnă și mai ales la individual compus, primul titlu la această probă pentru o gimnastă din România. La paralele și sol a triumfat încă o dată Daniela Silivaș ca și la Europene și astfel din cele 6 probe, 5 au fost câștigate de gimnastele din țara noastră. Totuși, în finala de la sărituri, Eugenia Golea câștigă medalia de argint, iar la bârnă, Ecaterina Szabo, o medalie de bronz, după aurul Aureliei Dobre. Deci, patru din cele șase gimnaste ale echipei, câștigă cel puțin o medalie și în finalele pe aparate. Dar, nu văd această generație de gimnaste decât pe locul 2 dintre toate generațiile care au concurat pentru România la Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale sau Europene. Cea mai bună generație o consider pe cea din anii 1999-2000, care a cucerit aurul mondial la Tianjin în 1999, atât la echipe cât și la individual compus repetând performanța și la Sydney un an mai târziu. Generația din 1987-1988 nu a reușit acest lucru decât la Rotterdam și apoi la Seul doar medalii de argint. Pe locul 3 aș clasa generația 1984 care a câștigat titlul olimpic la Los Angeles pe echipe și argint la individual compus prin fenomenala Cati Szabo. Lupta a fost strânsă și la Los Angeles și la Seul, iar diferența între aur și argint a fost minimă, poate și arbitrajul a fost subiectiv câteodată. A fost greu de luptat cu cele două superputeri ale sportului mondial, SUA și URSS, la vremea aceea.

Almanahul Flacăra din 1988 nu a scăpat acest succes din vedere și îi dedică două pagini.

Alt articol apărut în almanahul Sportul din 1986 despre cariera Danielei Silivaș și a celorlalți gimnaști din ciclul olimpic 1984-1988.

Campionatele mondiale din 1985 de la Montreal au avut-o în prim plan pe Daniela și pe Ecaterina Szabo, Daniela fiind la primul ei titlu mondial la senioare, în finala de la bârnă. Încă o dată acest oraș a fost de bun augur pentru gimnastica românească în mai puțin de 10 ani. Articolul prezintă pe lângă competiția din Canada și celelalte întreceri la care au luat parte gimnaștii români în anul 1985.

Imaginea de mai jos este foarte interesantă și ne amintește de altă imagine în care apar Gică Hagi împreună cu Simona Halep când aceasta încă era la primii pași în tenis. În imaginea de mai jos apar Nadia Comăneci și Daniela Silivaș, când ultima era tot la primii pași pe calea gimnasticii. Ambele gimnaste fac parte din Dream-Team-ul românesc cel mai bun din toate timpurile. De altfel, Daniela a concurat împreună cu Cati Szabo, o altă membră a echipei de vis, cel puțin la Rotterdam în 1987.

Un alt mare succes al sportului românesc s-a consemnat în 1987 la Campionatele Mondiale de la Copenhaga la canotaj, acolo unde s-au cucerit patru medalii de aur, iar povestea aceasta este consemnată în paginile următoare din almanahul Sportul din 1988.

 

Ciocnirea raselor

În septembrie 1997, într-o semifinală deja celebră pentru un incident de la U.S.Open se întâlneau Venus Williams în vârstă de numai 17 ani și jucătoarea română Irina Spârlea. Surorile Williams erau la început de carieră, iar Spârlea la cea mai bună performanță într-un turneu de Grand Slam. Într-o pauză dintre game-uri cele două jucătoare s-au ciocnit în drum spre banca de odihnă intersectându-se, iar Irina a fost acuzată de tatăl lui Venus că a provocat intenționat această ciocnire, nedorind să-i facă loc lui Venus pentru a trece în fața ei. Tocmai pentru acest lucru a fost acuzată Irina de rasism. Mândrie sau rasism ?

Peste un an tot la U.S.Open Irina o întâlnea pe Serena care avea tot 17 ani și o învingea în turul 3. Aceasta și victoria Simonei Halep de la Turneul Capioanelor din 2014 în grupă sunt singurele înfrângeri ale Serenei cu jucătoare din România, din câte știu eu. Dar ce nu a reușit Irina și nici Simona Halep a reușit anul acesta finalista de la turneul american, Carolina Pliskova, adică le-a învins pe ambele surori Williams în același turneu, pe Venus în turul 4, iar pe Serena în semifinale.

Cel mai probabil, înfrângerea din semifinale a Serenei înseamnă sfârșitul erei Williams în tenis, după ce a fost detronată de pe primul loc după 3 ani și jumătate. Se prea poate ca Serena să nu mai revină niciodată pe această poziție. Vom vedea ce îi rezervă viitorul. Deja are 35 de ani împliniți. Anul trecut 2 italience au zădărnicit o finală între primele două jucătoare ale lumii, Serena și Simona Halep, iar anul acesta Pliskova a repetat „performanța” eliminând-o pe Serena în semifinale, dar pierzând apoi finala cu Angelique Kerber, care devine prima jucătoare a lumii începând de azi, 12 septembrie 2016.

Cu puțin mai multă ambiție și poate noroc, în locul ei ar fi putut fi Simona noastră, dar până la sfârșitul carierei încă mai are destul timp și pentru acest obiectiv. Angelique are deja 28 de ani. Steffi Graf, compatrioata ei, de exemplu era cu 10 ani mai tânără când a devenit numărul 1 și e ultima câștigătoare de Mare Slam în 1988, adică toate cele mari turnee de Grand Slam câștigate într-un singur sezon. Serena a fost la 2 pași de această performanță chiar anul trecut, când italianca Roberta Vinci i-a năruit speranțele.