Echipa națională de handbal feminin este cea mai bună dintre toate sporturile de echipă românești după 1990 și poate chiar și de dinainte dacă luăm în considerare și echipa masculină națională, de patru ori campioană mondială. Chiar și echipa feminină a câștigat un campionat mondial în anii 1960 și unul european tot din aceeași perioadă. Nu îmi aduc aminte ca alt sport de echipă să fi avut mai multe reușite și înainte și mai ales după 1990.
Fetele noastre ne-au dat multe motive de bucurie, menținându-se constant între primele 8 echipe ale lumii și calificându-se ediție de ediție la campionate europene și mondiale.
Am avut mari speranțe că vor reuși și de data aceasta să ajungă în semifinale, finală și chiar s-o și câștige. Înfrângerea cu Norvegia din primul meci a fost la limită, la fel ca și cea din semifinalele de la ultimul campionat mondial de anul trecut în compania aceleași echipe a Norvegiei, care a și câștigat competiția mondială. Aveam acum mari speranțe și după ce am învins Croația și Rusia, campioana olimpică de la Rio, după ce am învins Ungaria la scor și apoi Cehia, mai greu.
Cu danezele am început bine și am jucat cât de cât bine până spre minutul 25 și chiar rezultatul de la pauză încă ne mai dădea speranțe pentru un egal care ne-ar fi dus în semifinale, dar după pauză, într-adevăr nu a mai mers aproape nimic în echipa României, dar acest meci a fost pierdut pentru că Neagu a fost blocată eficient și portărița daneză i-a ghicit multe mingi aruncate de la distanță.
Deci Danemarca ne-a bătut cu portărița Toft, care a apărat aproape toate aruncările Cristinei Neagu și cu Hansen, care ne-a marcat 9 din cele 21 de goluri. Nu am luat mai multe goluri decât am luat de la Ungaria, iar apărarea a fost mai bună decât în meciul cu Cehia, care ne-a dat 28 de goluri. Chiar am terminat grupa principală cu a doua cea mai bună apărare, după Norvegia.
Nu am scris nicio postare după meciurile cu Rusia și Ungaria, am așteptat ca echipa să ajungă în semifinale și apoi în finală, deja câteva victorii le consideram normale, iar prezența în semifinale aproape obligatorie, după locul 3 obținut anul trecut la mondiale. Am sperat ca după turneul olimpic slab de la Rio româncele să facă un turneu excelent și să treacă de Danemarca, pe care am eliminat-o în calificările pentru Jocurile Olimpice.
Cred că s-a pierdut acest meci cu Danemarca și tactic, antrenorii nereușind să găsească soluții în atac, după anihilarea Cristinei Neagu de către daneze. Încă ne bazăm pe o singură jucătoare în atac, ceea ce nu poate merge în fiecare meci, apărând și oboseala după 3-4 meciuri, mai ales când întâlnești un adversar mai de calibru, ca Danemarca sau Norvegia.
Când ne bazăm pe o singură jucătoare pentru a marca goluri, poate că obținem trofeul de golgheter și poate și pe cel de cel mai bun portar, dar totodată e frustrant că nu putem ajunge măcar în semifinale, să ne batem măcar pentru medaliile de bronz.
Și la nivel psihic, se pare că cedăm în meciurile cu adevărat importante tocmai în pragul semifinalelor sau a finalei, încă nu putem trece de o Norvegie sau Danemarcă, care nu sunt neapărat mai valoroase, dar sunt întotdeauna mai motivate psihic când joacă cu medaliile sau trofeul pe masă.
Cam astea sunt considerațiile mele despre un sport de echipă care merge cel mai bine în România, dar până undeva în sferturi sau cel mult semifinale, când înfruntăm o echipă nordică. La nivel de echipe de club cred că nu vom reuși să câștigăm niciodată Liga Campionilor fără jucătoare străine, nordice, în special. Dar nu așa se întâmplă și în fotbal de când există această competiție europeană ?
